El…

…a plecat de acasa pe la 16 ani. Pe undeva, n-a prea avut incotro.  N-a fost nici dat afara din casa, insa a simtit ca e timpul sa se descurce singur. A venit in Bucuresti, ca multi altii, a stat la camin, si-a terminat liceul, intre timp s-a angajat si a vrut sa fie cel mai bun pe meseria lui. Nu s-a mai apucat de facultate, i-a placut respectul pe care si-l dobandise pentru ca, desi era tanar, avea experienta.

La 24 de ani m-a vazut pentru prima oara. Desi nu stia ce o sa fie de capul meu, in ziua aia a fost foarte mandru de mine si chiar mi-a daruit o pereche de manusi de box. Fusesera ale lui. Le-am pierdut intre timp, stiu doar ca erau rosii. Si ca’si dorea ca eu sa fac tot ce el nu apucase sa faca.

Cateva luni l-am vazut zilnic, apoi (o perioada) nu l-am mai vazut deloc. Cam vreo 5 ani. In ziua in care ne-am reintalnit nu mai stiam exact cine e. Stiam ca trebuie sa-i zic intr-un anume fel, insa nu asociam denumirea cu vreun sentiment. Am plans cand m-a adus  in Bucuresti… eram prea mic pentru un oras mare. Mi-a zis ca n-are rost sa fiu suparat, oricum n-am vreun cuvant de spus si ca as face bine sa ma obisnuiesc cu ideea. Dupa cateva luni m-am obisnuit.

M-am obisnuit poate prea bine si, ca orice copil, dadeam dintr-o belea intr-alta. N-a fost niciodata genul intelegator, totul era in alb sau negru si, de regula, mi-o luam pe carca. Niciodata fara un motiv intemeiat: fie ca am cazut si mi-am rupt geaca cea noua, fie ca am ars covorul din sufragerie, fie ca am venit acasa la 12 noaptea fara sa zic unde am fost sau ca m-am batut cu Marius, vecinul si rivalul de pe alee. La sedintele cu parintii se ducea rar si venea mereu nemultumit, chiar daca nu-i dadusem motiv.

Am ajuns la liceu si m-a pus sa aleg: ma tin de fotbal sau de scoala? N-a fost greu sa ma hotarasc, intrasem deja la un liceu teoretic asa ca am lasat sportul pentru orele specifice si pentru timpul liber. Cred ca m-am obisnuit si cu ideea asta. Tin minte cand am dat de permis. El luase din prima (sau cel putin asa se lauda) si nu concepea ca eu sa pic examenul. Nici nu am picat sala, am facut-o lata la traseu. De mai multe ori chiar. Dupa a 3-a oara s-a obisnuit. A 4-a oara am si luat. I-am reprosat ca nu m-a invatat sa conduc. Mi-a reprosat ca nu i-am cerut sa ma invete. Mi-a zis ca daca nu ceri, nu primesti.

Anii de liceu au trecut prea repede si am ajuns intr’a 12-a. Stiam ca tre’ sa ma hotarasc la ce facultate urma sa dau. Momentul era mai apasator pentru el decat pentru mine. Nu o data ne-am certat pentru ca nu luam lucrurile in serios. Mi s-a pus mie pata sa dau la Politie, insa nu ma apucasem de invatat si nici de proba fizica nu-mi ardea. In schimb, ma duceam la meditatii la Romana si mergeam la sala… asta il scotea din minti. „La Istorie cand inveti?”, „Unde alergi tu, ma, la sala? Cum faci tu viteza si rezistenta acolo? Unde sari tu in lungime?”, imi zicea. „N-ai incredere in mine! Stai linistit ca stiu ce am de facut”, m-a mancat in cur sa-i zic.

Normal ca n-am intrat la nici o Academie iar de scandalul ce-a urmat nici nu vreau sa-mi mai aduc aminte. Am vrut sa plec de acasa atunci, am vrut sa fac facultatea in alt oras, am si plecat cateva saptamani din Bucuresti, insa m-am intors cand am ramas fara bani. Tipic. Mi-a zis ca daca tot imi plateste facultatea, n-are de gand sa-mi mai dea si bani de camin, gazda, cheltuiala, ce’o fi, doar ca sa fiu eu student in alt oras. Peste cateva zile dadeam admiterea la Jurnalism. Am intrat mai intai la taxa, apoi la buget. Nu-l mai vazusem de mult atat de bucuros. Mi-am zis ca n-o sa-i mai dau prilejul sa-mi scoata ochii si c-o sa raman la buget toti anii de facultate. Asta am si facut. In anul 2 m-am si angajat… s-a bucurat si atunci. Desi el credea ca lucrurile merg din ce in ce mai bine, eu eram din ce in ce mai dezamagit. Credeam ca nu-i pasa.

Acum imi dau seama ca, desi are un rol din ce in ce mai neinsemnat in viata mea, inca nu sunt pregatit sa merg mai departe fara el. Nu sunt pregatit nici sa schimbam rolurile si sa fiu eu cel care’i poarta de grija. Inca sunt mult prea egoist, inca vreau lucruri „care mi se cuvin” de la el, inca ma gandesc ca el trebuie sa aiba grija de familie cat timp eu inca imi mai caut locul. El trebuie sa fie aici cand eu voi fi plecat din tara. El trebuie sa ma sustina chiar daca iau cele mai proaste decizii. El trebuie sa fie cel care sa ma ajute sa ma ridic atunci cand o sa dau cu curul de pamant.

Si-mi pare rau ca vad lucrurile astea acum, cand exista posibilitatea ca totul sa se schimbe. Cu ideea asta nu vreau sa ma obisnuiesc…

PS: anul trecut am uitat sa-i zic la multi ani.

Anunțuri
  1. Frumos. El stie ca ai scris aceste randuri pentru el? Arata-i-le!

  2. nu inca…

    • Ruxandra
    • 17 Decembrie 2008

    Imi place foarte mult. The soft side of Cezar 🙂

    p.s. Zi tu daca nu era pacat sa intri la Politie cand scrii asa frumos? 😉

    • cezar
    • 17 Decembrie 2008

    Acum nu regret ca n-am intrat… atunci era un „esec” proaspat.

    PS: sper sa ne mai vedem si noi pana la reuniunea de 10 ani 🙂

    • domnisoara m
    • 13 Martie 2009

    😦

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: